Părăsit
04.09.2025
Era vară, una dintre acele perioade perfecte când totul pare să aibă o strălucire specială. Trăiam zilele la intensitate maximă. Eram un grup de oameni tineri, cu toții, de la profesori la elevi. Învățam, râdeam, ne implicam în tot felul de activități care pe de o parte ne umpleau de bucurie, iar pe de altă parte ne și creșteau ca oameni. Școala asta de vară era altceva. Nu doar că acumulam cunoștințe, dar senzația era că am plecat într-o tabără imensă cu toți colegii de facultate.
Și, ca să fie și mai perfect, pentru prima dată eram la un astfel de eveniment cu fratele meu. După ani în care trăisem vieți paralele, legate doar prin telefoane scurte și conversații care urmau același tipar, eram acum reuniți. Știi cum e, uneori suni nu pentru subiect, ci doar ca să simți că persoana respectivă e acolo, aproape. Iar acum eram amândoi, în Liban, înconjurați de oameni din toate colțurile lumii.
Culmea experienței a fost o excursie în Fâșia Gaza, să vedem cu ochii noștri urmele războiului și un sit arheologic. A fost o bătaie de cap cu actele, vizele și aprobările, pentru că zona era încă tensionată. Am mers noaptea, străbătând tot Israelul, sub escortă militară. Când am intrat în Fâșie, am avut o emoție când mașina noastră nu era în sistem și am stat mai bine de o oră la control, verificați prin telefon până la ambasadă.
Dar ce surpriză când am ajuns la destinație! În mijlocul unui peisaj de pustie și distrugere, satul acesta era un colț de rai. Verde, liniștit, un contrast atât de puternic încât abia dacă ne venea să credem. Am fost primiți cu brațele deschise, am ascultat prelegeri, iar seara localnicii au făcut o mică petrecere pentru noi. Mâncare, muzică, dans… totul era perfect.
Până când a trebuit să plecăm. În agitația de dinainte de plecare, cineva m-a întrebat: „Unde e fratele tău?”.
Șoc. Nu era lângă mine. Nu era în față cu grupul.
Panică ușoară. „A rămas la petrecere, sigur s-a ratacit”, mi-am zis. I-am anunțat pe câțiva și m-am repezit înapoi. Alergam, strigam numele lui. Am băgat capul în fiecare cort, m-am uitat sub fiecare masă. Nimic. Am fugit pe câmpie, strigând. Nimic. Satul era liniștit, luminile se stingeau.
Atunci mi-am dat seama: timpul trecuse. Trebuia să mă întorc la autocar! Am dat fuga spre parcare… și am găsit… nimic. Gol. Plecaseră. M-au lăsat.
Dezolare. Panică totală. „Dar de ce? Puteam întârzia toți, dar împreună!”. Și acum, ce fac? Singur. Aici. Fără bani, fără bagaj, fără semnal la telefon. Și fratele meu? L-au găsit măcar oare? Era întuneric beznă, și frig, dar eu transpiram de frică.
Și din senin… m-am trezit. Tras brusc înapoi în realitate. În camera mea. Becul era aprins, geamul deschis, eram îmbrăcat de zi. Era 1:30 noaptea. Inima îmi bătea cu putere, de parcă alergasem cu adevărat.
Panica încă mai pulsa în mine. Rămăsesem cu o singură întrebare, chiar și acum, treaz: „Oare au trecut măcar ei granița?”.
