Când n-ai ce spune
12.06.2020
Am aruncat o privire peste primul volum din cele dedicate gândurilor pedalând, „Ghidul învingătorului”, și nu mică mi-a fost mirarea să văd că primul text l-am scris pe 31 decembrie 2019, exact atunci când am terminat cartea „Ascultă-ți inima!”. A fost un sentiment plăcut să văd că la mai puțin de șase luni, și asta într-un mod lejer, cea de-a doua carte e aproape gata. Acest lucru îmi dă curaj să continui, mă motivează să scriu în continuare, chiar și atunci când nu prea am ceva de spus. Exercițiul acesta de a scrie aduce bucurii și împliniri doar dacă rămâi consecvent și perseverezi.
Chiar citeam ieri, pe facebook, pe un grup al scriitorilor, cum că Lev Tolstoi a fost întrebat de un tânăr scriitor ce să facă deoarece sunt zile în care stă ore în șir cu foaia în față și nu poate așterne nici măcar câteva rânduri. Răspunsul a fost unul genial și, recunosc, e pe placul meu căci îmi validează o convingere. Tolstoi i-a spus să scrie despre cum e să nu știi ce să scrii. Așadar nu sunt singurul care trece ori a trecut prin aceste încercări, căci toți s-au lovit de ele, toți cei care au vrut să scrie s-au lovit mai devreme sau mai târziu de această lipsă de idei și inspirație. De foarte multe ori nu am ce spune și totuși scriu.
M-am întrebat dacă acest lucru este în ordine, dacă nu cumva acționând astfel nu fac decât să creez maculatură. Tot ce se poate. Nu consider că toate rândurile mele sunt de valoare, dar tocmai scriindu-le pe acestea fără de valoare, ori fără substanță, ajung la cele cu valoare. Poate că, luate fiecare separat, nu transmit mare lucru, însă tabloul general e cel care contează.
Scriind mereu, uneori și banalități, ajungi să descoperi acele perle neprețuite, la care nu ai cum să ajungi altfel. Ar rămâne acolo prăfuite, acoperite de gândurile nesemnificative, s-ar pierde în mulțimea lor, le-ai uita, ori poate că nu ți-ai da seama de ele niciodată, pentru că nici nu le-ai căutat.
Scrisul este ca mineritul. Nu poți să extragi direct aurul, ar fi mult prea ușor pentru un lucru atât de scump. Nu, ci mai întâi trebuie să faci unele investiții, să faci unele pregătiri și abia apoi să începi să sapi. Iar acest proces nu se sfârșește imediat, căci aurul se găsește doar în cantități mici, în particule. Însă aceste cantități infime luate împreună vor fi prelucrate cândva în cele mai frumoase obiecte. La fel este și cu scrisul. Nu vei ajunge direct la ideile foarte frumoase și importante și la cele cu impact fără să fi nevoit să scrii mii și mii de rânduri.
Mai mult, minereul de aur chiar și după ce este găsit trebuie prelucrat, trebuie curățat de tot molozul, de toate celelalte resturi. Găsirea aurului nu este sfârșitul poveștii, nu este sfârșitul muncii, ci doar un pas, o treaptă. Pentru a scoate o bijuterie, o piesă strălucitoare mai este mult de lucru. Așa văd eu situația și cu ideile importante, cu idele frumoase. Mai întâi sunt găsite, dar nu sunt clare, nu sunt finalizate. Trebuie reformulate, trebuie cizelate, prelucrate, sintetizate, ori extinse, explicate, ori abstractizate, fiecare fiind un unicat, fiecare având propriul stil și devenind atrăgătoare în felul său.
Astfel m-am decis să scriu chiar și atunci când n-am ce zice, și chiar dacă v-a dura mai mult, chiar dacă nu va fi la nivelul altor cărți, totuși, cu timpul, ideile se vor strânge, conceptele se vor cristaliza mult mai bine și voi avea de unde să aleg. Voi scrie, da, voi scrie, chiar dacă mi-am pierdut temporar motivația. Voi scrie și-mi voi duce visul la final, chiar dacă în ochii altora nu am ce spune, eu știu că uneori am și mai știu că acest exercițiu îmi va fi de mare folos.
Am fost redus la tăcere, de mai multe ori, de persoane dragi, mult prea dragi. O tăcere profundă, cu toate că sunt în lume. Nu mai condamn pe nimeni, fiecare să se cerceteze pe sine însuși iar astfel să dea socoteală. E alegerea lor.
Eu o să scriu în continuare chiar și în tăcere. Dacă nu pot să strig, măcar pot să scriu. Cine nu dorește să vadă frumusețea dintr-un gând, e alegerea lui să răstălmăcească ce am scris. Eu mai am de scris, chiar dacă nu am întotdeauna ce spune. Scriu așa cum pot, așa cum știu. Rândurile scrise o să rămână în veșnicie… iar acest lucru mă copleșește.
