Fericit cel ce iubește pe tot omul la fel!
Alerg de ani de zile pe o rută superbă, foarte aproape de casa unde locuiesc, în Germania. Traseul meu preferat urmează cursul pârâului Steinlach – opt kilometri dus-întors, umbriți de stejari înalți, cu apa șoptind mereu alături. Îmi place să alerg aici indiferent de anotimp, dar mai ales vara, când frunzișul des face umbră și răcoare. Mereu am fost fascinat de apă, de mișcarea ei liniștită sau zvârcolită. Când privesc un râu, mintea mea se limpezește, gândurile își găsesc liniștea.
Alaltăieri, însă, nu am plecat să meditez, ci să alerg. Era o sâmbătă însorită, cu o căldură ce amintea de zilele de arșiță din timpul verii. Nu voiam să ating vreun record, doar să-mi savurez alergarea obișnuită, să simt bucuria mișcării în plină zi. De obicei, fug seara, după serviciu, dar aerul proaspăt din prima jumătate a zilei aduce cu sine o bucurie în plus.
Și atunci l-am văzut.
Pe o bancă, la aproximativ un kilometru de casă, ședea o siluetă cunoscută. Am tresărit. Nu-l mai văzusem pe acel băiat de cel puțin un an. În trecut, îl întâlneam adesea pe aceeași bancă – un băiat tânăr, cu cârje, cu un ochi aproape închis, dar cu un zâmbet larg. Întotdeauna era primul care să salute, entuziast, vesel, urând tuturor trecătorilor o zi minunată. Unii îi răspundeau, alții îl ignorau. Eu, după o vreme, mă obișnuisem cu prezența lui și îi răspundeam la salut cu o mișcare a capului sau un “Hallo!”, zis din fugă.
Dar apoi a dispărut. Banca a rămas goală luni întregi. Am bănuit că poate s-a mutat, ori poate nu mai are voie să iasă, auzind că ar fi locuit în azilul pentru persoane cu dizabilități din apropiere, despre care nu știam mare lucru. Și iată-l acum, revenit, pe aceeași bancă, sub același soare.
De data asta, am fost eu cel care l-am salutat primul.
Reacția lui m-a cutremurat. Ochii i s-au luminat, iar zâmbetul i s-a lățit până la urechi. A început să se legene ușor, un gest pe care l-am asociat cu copiii care caută alinare. Era încântat. Am oprit și am stat de vorbă cu el.
— Mă cheamă Sascha! mi-a spus cu vocea lui puternică, dar plină de căldură.
Am aflat că îi plac animalele, că e curios unde locuiesc și unde lucrez. Vorbea cu o politețe de altă dată, ca un elev din filmele românești mai vechi, folosind doar pronume de politețe și cântărindu-și fiecare sunet. Fiecare cuvânt al meu părea să-i umple inima.
Când am plecat, mi-a urat “O zi frumoasă!” de mai multe ori, cu o bucurie atât de pură, încât mă înecam cu propriile cuvinte când dorea să-i răspund la rândul meu.
Dar povestea nu s-a terminat acolo.
La vreo sută de metri, o doamnă în vârstă m-a oprit.
— Vă mulțumesc că ați vorbit cu el, mi-a spus. Puțini o fac. Chiar acum, înainte de dumneavoastră, un bărbat cu un câine l-a ignorat inițial, apoi i-a vorbit cu dispreț deoarece a considerat că i-a speriat câinele, dar lui îi plac animalele și nu ar fi vrut altceva decât să se joace puțin cu el. Acolo unde este internat nu au voie cu animale de companie.
Inima mi s-a strâns. Cum poate cineva să fie atât de crud cu un suflet atât de bun? Sascha nu cere decât un mic semn de bunătate – un salut, o privire, o clipă de răbdare, un cuvânt. Sascha e omul care îi iubește pe toți la fel și de asta este fericit, chiar și în iadul existenței lui, în nedreptatea pe care o trăiește cu demnitate.
Când am reluat alergarea, gândurile mi s-au învârtit în jurul lui. Cât de ușor e să treci pe lângă oameni fără să-i vezi cu adevărat. Cât de puțin e nevoie ca să faci diferența. Și cât de mult poate însemna pentru cineva doar să fie văzut.
Poate că data viitoare voi opri din fugă și voi sta mai mult pe bancă. Poate că vom deveni prieteni.
Pentru că uneori, cele mai frumoase întâlniri nu sunt cele planificate, ci cele care te opresc din „fugă” și te fac să privești în jur.
În acel moment îl vezi altfel pe cel de lângă tine, îl vezi cu adevărat.
Cristian Stănciulescu-Bârda
Tübingen, 17.06.2025
