Dorul. Un cuvânt cât două Taine. Dorul. Cred că e cea mai scurtă definiție a suferinței.
Am o floare, într-un pahar. Se uită afară. Floarea, desigur. Oare, care e dorul ei? E ruptă. Doar își astâmpără setea prin ciotul de tulpină. Dar măcar ea poate să-și astâmpere un pic setea. Da, nu e nici ofilită de tot, dar nici chiar floare nu o poți numi. E așa ca o stafie de floare, dar totuși ea poate să bea… Eu nu!
Dorul. Cea mai cumplită sete din câte pot exista. E setea care-ți afectează fiecare celulă în parte. Fiecare părticică de piele vibrează la acest cuvânt. Dorul mistuie totul în calea lui. Totul. Nu-ți mai trebuie mâncare, nu-ți mai trebuie somn. Nimic. Doar această sete cumplită. Nici nu apucam bine să ne luăm rămas bun, atunci când ne întâlneam, că și revenea această sete cumplită. Dă-mi să beau. Măcar o dată. O singură dată.
Luna. Și ea e singură. Oare, care e dorul ei? O văd printre zăbrele, printre jaluzele. E mare, strălucește și totuși e tristă. Mereu e tristă cu toate că ea primește mângâiere de la soarele ei în fiecare noapte. Poate nu e chiar o îmbrățișare, dar totuși razele lui o mângâie și de aceea strălucește. Dar eu? Ce primesc eu? Nimic. Fă-mă să strălucesc și eu o dată, femeie! Măcar o dată.
Cât de mult a suferit, oare, luna? Și cred că mai bine muritor decât astfel ca ea, ori ca Luceafărul lui Eminescu. Dorul lunii o consumă până nu mai rămâne aproape nimic din ea, după care o ia de la început și tot așa. Astfel mă ia și pe mine dorul de tine, draga mea.
E ora patru. Dimineața. Scriu în continuu. Am vrut să dorm. Nu pot. Am vrut să ies în stradă. Nu pot nici asta, trupul mi-e vlăguit de ieri, când am dat totul din mine cu bicicleta. Am pedalat ca un nebun. 30 de kilometri fără oprire, la nivel profesionist. Mă rog la Dumnezeu să-mi lase măcar puterea de a merge cu bicicleta, că de alergat nu mai pot demult. Ce a fost în mintea mea în tot acest timp? Un singur cuvânt, un singur nume: tu.
Așa mă ia dorul de tine, draga mea, cum nu-ți poți imagina. Zi și noapte dorul doare, cu sau fără ocupație, dorul doare.
Sunt singur. Mereu singur. Doar eu. Chiar și când ies în lume, tot singur sunt. Chiar și când stau de vorbă cu cineva, mă simt singur. O singurătate profundă. Dorul e o expresie a singurătății. Când ți-e dor de cineva nimic nu te împlinește, nimic nu te liniștește, afară de persoana dorită.
Dar tu? Tu ai vreun dor? Ai avut vreodată un dor? Dacă da, de ce mă chinui? Dacă nu, crede-mă că e greu de dus. Și nu m-am dat înapoi de la greutăți niciodată, doar că dorul e mult mai greu decât orice altceva. Mă duce până la limitele rezistenței fizice și psihice și împinge mereu în ele, mai mult, mai mult, mai mult….mai mult.
Mi-e dor tine. Mi-e dor de ochii tăi. Mi-e dor de vorbele tale. Mi-e dor de corpul tău. Mi-e dor să-ți spun o glumă. Mi-e dor de zâmbetul tău. Doamne și ce zâmbet! Mi-e dor să văd când devii un pic emoțională. Mi-e dor să văd când îți tremură un pic buza, încercând să articuleze cea mai potrivită formulare. Mi-e dor de locurile pe unde am umblat împreună. Mi-e dor de timpul petrecut împreună. Mi-e dor să-ți vorbesc. Mi-e dor să mă pierd în fața ta. Mi-e dor să mă laud în fața ta, poate o să te impresionez un pic. Mi-e dor să mă plâng în fața ta. Mi-e dor să fiu cu tine, lângă tine, măcar în preajma ta. Mi-e dor. Mi-e dor de tine!
Oare, tu mă auzi? Ești trează? Visezi? Spune-mi că mă visezi pe mine, chiar și în postura idiotului, dar vreau să fac parte din visul tău. Măcar o dată să ne întâlnim și-n vis. Eu nu mai visez. Nu mai pot să visez. Eu nu mai am parte conștientă și inconștientă a creierului. Pentru mine exiști doar tu ca realitate și virtualitate. Te visez cu ochii deschiși, de ce ar mai trebui să îi închid? Poate că dacă îi închid o să te pierd din privire. Poate că atunci când mă trezesc nu mai am imaginea ta și atunci voi fi pierdut.
Trebuie să-ți spun asta. La ultima întâlnire ți-ai luat rămas bun din ușă. Lumina era difuză. Acea imagine e ca o icoană în sufletul meu. Aș fi vrut atunci să te iau în brațe cu ușă cu tot. Acea imagine nu se va putea șterge din mintea mea niciodată, pentru că am developat-o pe cortex. Mă obsedezi și totuși ești cea mai frumoasă obsesie. O obsesie plină de dor și nu de patimă.
Nu mă pot gândi la tine decât în imagini frumoase. Nu ai nici un defect. Ești perfectă așa cum ești. Nu mă interesează ce crezi tu despre tine, pentru că am văzut că nu prea primești complimentele cu convingere. Nu. Eu te plac așa cum ești tu, fie că mă crezi, fie că nu. Și nu mă pot gândi la tine în alți termeni și nu am imagini ispititoare cu tine în minte. Să nu crezi că-mi doresc doar așa o femeie, pentru voluptate ori plăcere. Nici nu pot să-ți asociez imaginea cu gânduri pătimașe. Ceea ce simt pentru tine e o iubire platonică. Nici nu ți-aș cere mai mult, pentru că eu cred în iubire și asta te face și mai frumoasă. Și nu aș vrea să-ți pătez imaginea cumva, pentru că nu aș putea să mi te imaginez altfel decât așa cum ești tu.
Doamne și ce dor îmi e de acest „tu”!
